Mesaj 3

Motto: "Nu poti opri pe cineva sa iti faca rau. Dar il poti impiedica sa se laude multa vreme cu asta...!"


Probabil este ceva subiectiv, dar nu am avut mari semne de existenţă de la Dragoş Zisopol înainte de plecarea dintre noi a lui Sotiris Fotopolos. Îmi spune acum o colegă că se manifesta destul de vehement în şedinţele consiliului Uniunii (ehee! după cît am ajuns să-l cunosc, îşi va fi avut perfect formulată strategia de acaparare a puterii…), dar nu a manifestat semnele clasice de interes pentru fotoliul ce ar fi putut rămîne vacant.
Eu personal gîndeam ca viitor preşedinte la Babi Caravia, respectiv la Codruţ Dumitrache. Nu conta că ei nu se aflau în acel moment în Uniune. În mintea mea romantică, mai ales Codruţ poseda (viitoarea) charismă pentru a duce hăţurile UER. Nu mi-ar fi dat prin cap de o posibilă conducere altfel a lucrurilor. Este şi motivul pentru care nu în glumă sau dispreţ am spus celor doi (întîmplător împreună), cînd i-am întîlnit la intrarea principală a clădirii din Vasile Alecsandri în 9 august 2008: “Ia să văd cum arată un viitor preşedinte…”. Eram sincer.

Nu aveam idee de strategia Zisopol. Nu m-aş condamna pentru asta. Acel plan a acaparat cu o ucigătoare respiraţie prezentul, dar e precum în “Războiul lumilor” – el conţine deja în sine germenul viitoarei (auto)distrugeri…

Iniţial, preşedintele filialei Ploieşti mi s-a părut un om mai mult decît la locul lui. Impunea. Mare ca fizic, apoi cu ţinută socială impecabilă. Mă refer la vestimentaţie, dar şi la gesturi, la vorbă. Nici gînd să-mi dea prin cap ce-i poate pielea!
Părea că este tratat identic şi de mărimile elene, cele venite la înmormîntarea de la Snagov.
Ne-a vorbit apoi frumos, în cămăruţa filialei Bucureşti unde eram refugiaţi cu toţii, întrucît începuseră lucrările de renovare a clădirii din strada Vasile Alecsandri.

O întîmplare la foarte scurtă vreme s-a aflat în contradicţie cu iluzia. Scrisesem în cartea de condoleanţe dedicată lui Sotiris Fotopolos, la un pic de euforie fie şi funerară, că poate clădirea sediului central al Uniunii merită să poarte numele întîiului preşedinte. Era aici ceva recunoaştere pentru meritele Omului de la 28 decembrie (1989. Expresia îmi aparţine şi se născu acum), dar mai ales duioşie pentru faptul că a pornit o lucrare de care el nu avea să se mai bucure. Zisopol, între patru ochi, m-a interpelat brusc pe un ton pecare nu i l-aş fi bănuit (e vina mea!). Că a descoperit găuri mari în putinţa UER de a acoperi costurile monumentalei lucrări de refacere, şi că nu ştie pe unde vom scoate cămaşa. O avea şi el dreptate…, mi-am zis. Desi furia pentru cel tamiiat cu putine zile inainte m-a socat.
Iniţial, ne-a îndemnat să-i spunem pe numele mic, recte să ne adersăm cu persoana II singular.. După puţine luni a început să mustăcească… După ce l-am întrebat direct cum preferă…, m-am conformat. Teodora a rămas singură în modul de apelare. Era într-un fel precum doamna Tasia, cu al ei “Sotiris!...” de altădată.

Ne-am apucat de numărul omagial Fotopolos, al revistei. Mi-a dat un cîrnat de extrase din cartea de condoleanţe şi din mesajele venite pe net. Ţinea el, Zisopol, să apară. Ar fi arătat ca naiba, vorba cuiva care îşi are partidul vizavi de sediul nostru din Alecsandri. L-am împănat cu ale texte şi mai ales poze, cît să nu zboare revista spre coş în primele zece secunde după vizionare. Cred că a ieşit ceva pasabil (vezi pe siteul www.uniunea-elena.ro) Prezidentul interimar a ţinut să apară şi un articol despre cel care bănuiesc a-i fi fost mentor, la Ploieşti – primul deputat nemijlocit al Uniunii, Anton Nicolau. Mai mult, mi-a strecurat spre publicare coperta unui volumaş, cu nume maret: “Trup şi suflet”, 1994. Era alcătuit din două jumătăţi într-un contrast destul de accentuat. Prima parte era o proză oarecare a lui Nicolau, care nu avea apoi in clin sau mînec cu seria de poezii a lui Dragoş Zisopol care urma. Versurile sînt din categoria pe care le produc adolescenţii pe la 16 ani. De ce a ţinut autorul ca acele poezele să vadă lumina tiparului nu am idee, dar nici nu mi-am bătut capul prea mult atunci Mi-am zis chiar că-i un gest de respect al propriului trecut – chiar făptuit la 27 de ani, cît avea subiectul nostru pe atunci.

Apoi a urmat campania electorală. Afişe, pliante, expediţii poştale în ţară, vot la urnă. Fercheşul bărbat în costum alb (cum apărea în afişe) a întrunit numărul necesar de voturi. Era perioada în care speram cu toţi la o reunificare cît mai rapidă cu filialele disidente – mă refer în principal la Brăila şi Bucureşti. Animatorii lor au trecut pe la sediu, au băut cu amabilitatea cafeluţa pusă la dispoziţie de gazdă, dar pînă azi (1 iunie 2009) nu ştiu să fi decis revenirea… De fapt, lumea în Uniune nici despre data proximului Congres al Uniunii nu are vreo vagă idee…
Nu mai ţin minte ce s-a întîmplat (şi nici nu-mi consult jurnalul epocii), dar îmi respiră senzaţia unei scorţoşenii în creştere. Era totuşi un fenomen natural, niciodată nu ştii ce devii cînd ţi se dă puterea. Vag îmi aduc aminte de nişte semnale că ar preda conducerea Uniunii, păstrînd doar deputăţia, contrazise însă în paralel de anumite gesturi ale aceluiaşi Zisopol. De pildă, s-a apucat la început de primăvară să propună filialelor computere noi (ba avînd de optat între sisteme desktop şi laptopuri!). Ochiului versat treaba asta îi miroase lesne a mită electorală. Mai ales că, la solicitarea din sediul central a unui hardidsk mai încăpător ori a unui scaner onorabil răspunsul a fost sec şi tot pe atît de negativ.

N-am avut de lucru la un moment dat şi, din dorinţă ca lucrurile să meargă mai bine la revistă, i-am relevat că publicaţia este făcută – publicistic – de doi oameni. Teodora Avramidis (pe atunci Tiucă) şi subsemnatul. Cel din urmă astupînd golurile de pagini, dar şi casetele solicitate de designul revistei. Ne-am trezit cu afirmaţia că trebuie să facem cît mai multe, că şi el, preşedintele, face atîtea…, ba chiar refuzînd să ia vreun salariu. Este perioada în care omul nostru începe încet-încet să-şi ţeasă pînza.

Hai s-o spun de-acum.
Da, este o pînză. Ea se bazează pe neclaritate, decurgînd din mesaje contradictorii, respectiv false. De pildă, treaba asta cu Nu-mi iau salariu de la biata şi săraca Uniune… merge la profani. În realitate, inconştientul cuiva îşi va căuta întotdeauna compensaţii în faţa inevitabilelor frustrări decurgînd din efortul cheltuit degeaba. Vă rog să sondaţi şi dumneavoastră ce motive ar sta în spate. Eu personal sînt înclinat să cred că e vorba de a dobîndi în timp poziţia dorită, aceea de a domina absolut un loc oarecare (adică Uniunea), ce între altele ii asigură existenţa în Parlamentul ţării.
Dominaţia absolută cu pricina reclamă ce-i drept nişte nuanţe. Mai exact, nu e din categoria absolutism luminat. Ci din categoria satisfacerea sadismului. Repet, SADISM.
Eu unul am semnale clare în acest sens (şi vi le voi expune, fără multă jenă), ba îmi aduc aminte şi de o carte ce făcuse furori la un moment dat în Europa, “Ces malades qui nous gouvernent”…



Revin.
Gesturile lui Zisopol (constat acum, pe atunci doar marcîndu-le brut) se bazează pe cultivarea neclarităţii, combinată cu aceea a fricii.
În cazul relatat, prin cererea de a face noi totul ni se punea în cîrcă răspunderea unui redactor profesionist, în lipsa unei prestaţii pe măsură venind bineînţeles reproşuri.
Aş minţi să nu spun aici că m-am plîns cu acel prilej şi de viteza de lucru a traducătorului. Să mă ierte azi doamna Dorina Chiseliţă! Mi-aş fi forit pe cineva mai prompt şi mai la îndemînă. Zisopol mi-a vorbit de o doamnă de la filiala Ploieşti, cît şi de posibilitatea revenirii doamnei Tasia Kotsoianni.
Curînd însă, DGZ renunţa la ideea Faceţi voi totul!, în favoarea aducerii unui redactor priceput. A ales-o pe doamna Georgeta Filitti. Aceasta şi apare în caseta numărului memorial drept redactor şef, deşi nu pusese o virgulă. Şi îmi fuge aici gîndul la vorbele despre corectitudine, despre a fi corect, vehiculate atît de frecvent de şeful Uniunii (voi reveni asupra ideii de vorbe mari – cine şi de ce le practică…)


În context, arăt mai devreme poate decît este cazul că această opţiune marchează primul pas serios în care Dragoş Zisopol începe să se înconjoare cu inşi asemenea sieşi. În acest moment, manevra complementară, de a-i îndepărta pe cei incomozi, era întrucîtva mult întîrziată, nu exista decît la stadiul ţeserii unei capcane incipiente.
Preşedintele interimar era entuziasmat de alegere, precizînd din start că ce fericire ne face nouă dna Filitti acceptînd colaborarea.
Nu o cunoşteam. Ne-am văzut, dînsa aducînd o propunere de rubrici. Erau vreo 10-12 puncte/rubrici. Democratic, au fost trimise spre aprobare filialelor. Din ce-mi aduc aminte, comentariile au fost minime. Apoi doamna Filitti a purces la crearea, respectiv aducerea de texte de la alţi autori. Ca ajutor a avut-o pe Mariana Ruse, noua noastră colegă, venită în locul Rominei Cumbias (Teodora va trece secretară, iar Mariana redactor).
Nu cunosc exact ponderea Marianei în articolele ce au început să apară. Ştiu doar că mergea pe la marile biblioteci, îndrumată de doamna Filitti.


Este perioada în care am un prim clinci cu doamna Filitti.
Am pomenit în mesajul meu anterior că în paralel revistei am produs pe siteul Uniunii Elene un oarecare număr de articole privind istoria, cultura şamd Greciei. Ele au fost grafiate cu î din i, respectiv cu sînt. Am motivele mele, şi nu-s singurul în ţara asta ce refuză să se scarpine cu mîna peste cap. Sotiris Fotopolos, informat de subsemnatul, nu a avut nimic împotrivă. În general, preşedintele fondator mergea mult pe încredere, şi după cum se poate vedea Uniunea nu s-a prăbuşit pînă în august 2008… SF era şi un specialist al vorbei “Bravo!”, rostită din suflet şi care te mobiliza admirabil, te făcea să iubeşti ceea ce făceai şi locul unde te găseai…
Informată de mine asupra micii probleme, doamna Filitti s-a răsucit brusc pe călcîie (ne aflam pe holul de la etaj) şi mi-a spus cu o gheaţă absolut neaşteptată: “Domnule Ordean, n-aveţi decît să vă faceţi siteul dumneavoastră, unde să procedaţi aşa cum voiţi!”.
Mda, încă un campion la vorbei politicoase, ascunzînd însă o sabie teribil de ascuţită şi la fel de ucigătoare, dacă nu te fereşti.
Apreciata elenistă nu părea să ia în seamă faptul că, dacă aş fi publicat pe site propriu, ar fi fost văduvită Uniunea nu neapărat de nişte articole poate utile, dar şi de posibilitatea de a fi incitaţi alţi condeieri din Uniune să scrie acolo. Esenţialul era să-şi verse ea fierea. Da, am zis fierea. Dacă nu mă credeţi, priviţi-o cu atenţie şi mai ales vedeţi-i exploziile. Cum explodează. Pe cine.

O completare necesara a acestei atutidini este că doamna cu pricina nu pare să fi zărit vreodată siteul UER. Aceasta pentru ca dînsa nu a reuşit să deprindă cunoştinţe elementare de relaţie cu computerul. Nu este precum doamna Elena Lazăr, creierul şi inima editurii Omonia – cu o admirabilă deschidere spre nou, implicit spre răspunsuri prompte la mailuri, dar şi mesaje din care nu mi-a fost greu să-i ghicesc tinereţea sufletului.
Am intuit prompt că un asemenea om nu va ezita să mă toace din cele mai neînsemnate lucruri. Tonul spusese multe (ce e drept, nu tot). Ca atare, m-am informat (la doamna Filitti, la d. Zisopol – nu mai contează) ce anume va fi primordial, textul sau ilustraţia. Mi s-a spus că textul. În consecinţă, pentru a fi lucrurile clare, am realizat două tipuri de design adaptat noi direcţii. A fost ales răul mai mic, adică două coloane plus o a treia, mai mică, pentru casete care să învioreze citirea.
În practică, un text nu ţi se termină la marginea de jos şi aş fi ultimul din lume care să măresc în consecinţă corpul de literă. Şi adăugarea de fotografii are limite în situaţia aceasta. Din cîte am învăţat şi eu prin locuri nu chiar împiedicate la capitolul acesta, problema e rezolvată prin încropirea de text, care deseori primeşte şi ilustraţie. (Acest spaţiu neacoperit m-a făcut să revin şi la sistemul citatelor.)
Cu sistemul anterior în vene, am adăugat eu text. De pildă despre localitatea cutare, prezentă în textul principal. În acelaşi timp, recunosc a-mi fi reprimat vreo dorinţă de a-i solicita dnei Filitti acele completări: una la mînă că era greu de prins (a fost săptămîni plecată din ţară, şi în general prezenţa ei alături de noi era nimimă), apoi îi citisem pe faţă – şi posed un instinct nu chiar failibil – necheful de a colabora, oboseala.


Un mic pas înapoi.
Zi de luni. Preşedintele îmi păruse obosit în săptămîna scursă, aproape depăşit de probleme (între altele, drum cu maşina zilnic de la Ploieşti). Mă credeţi sau ba, i-am bătut la uşa biroului în ideea de a-l ajuta, de a ne repartiza nouă din lucrurile care puteau fi delegate. Aveţi cuvîntul meu de om că aşa a fost !
Nu ştiu dacă a simţit garda mea coborîtă, si a acţionat cum a făcut-o tocmai din acest motiv (motiv pentru care în mintea mea echivalentul literar îi e Smerediakov, din "Fraţii Karamazov"). Cert este că a început să curgă pe capul meu un potop de acuze.
Absolut aiurea, aceste invinuiri.

Este de precizat însă din start delicateţea unui asemenea moment, pentru omul neavizat asupra personajului. Zisopol practică (conştient?) în aceste momente un dublu mesaj. Este cel al omului echilibrat, civilizat – idee care iti este plantată din vederile anterioare, cît şi din ceea ce ai chiar şi în momentul execuţiei în faţa ochilor... Privirea nu-l trădează, iar albastrul pupilelor îl ajută să nu-i detectezi inconştient agresivitatea mesajelor, cu atît mai puţin nocivitatea lor.
Da, am spus nocivitatea.


Eee, cum arată celălalt mesaj? Pe mine realmente m-a paralizat. Am interpretat acele răutăţi, aiureli, drept o sincopă, un semn al frustrării de a fi depăşit de probleme. Se intimpla. Şi al căror disconfort Zisopol îl arunca unde putea şi el…

Atita doar ca omul se vadea a fi adunat cu răbdare chinezească, în ultimele luni, orice fleac sau neadevăr prin care mă putea ataca. De exemplu, parcă în penultimul număr al revistei exista o casetă neagră şi goală. Asta era crima lumii. Că e scăpare catastrofică în sine, apoi pentru că trezeşte idei macabre cititorului…
În situaţii d-astea, e de relevat că bărbatul cel frumuşel şi stilat nu-ţi dă în ruptul capului voie să spui ceva, să te justifici. S-ar mai adăuga o crimă, aceea de a nu te lăsa înjunghiat. Eu i-aş fi spus că e totuşi problema privitorul respectiv dacă acei 6 cm pătraţi de culoare neagră îi trezeau sinistru ideea de moarte. O fi fugit prea tare de Ea, de inevitabilitatea Ei, iar preţul este că acum i se năzare oriunde… Partea doua este că pusesem intenţionat acel pătrat… Era un colţ gol pe o pagină a revistei, pe care l-aş fi putut umple lesne cu ceva text, dar deja pagina avea suficientă scriitură… Era un rău mai mic, asumat după ceva meditaţie de către designer. Care nu avea să ştie însă ce îl va paşte de aici.
Ce-i drept, nici lui Ziso nu i-a dat prin cap pe cine împinge cu spatele la zid…


Alte reproşuri erau din categoria nu ai despărţit bine la cap de rînd, mai exact am scăpat una sau două erori de acest gen… Iar aici mă văd nevoit să spun că distinsul universitar nu a tratat altceva din textele mele, decît despărţirea la cap de rînd. Să nască el vreo idee despre text, în sine – ferească Dumnezeu! I-ar fi şi greu, nefiind nici priceput, nici în stare să emită o părere normală. Adică să-şi ia răspunderea unei opţiuni… În privinţa articolului propus de subsemnatul, despre dramatica Pedomazoma, a preferat să le dea altora spre avizare. Nici în ziua de azi nu ştiu cine i-a spus că e prea dur (aşa voise istoria Greciei, de fapt, n. M.O.), însă aşa a rămas. Probabil verdictul a venit din partea acelei categorii pentru care Zisopol are admiraţie neţărmurită şi încredere în alb (de ce are, cum s-a ajuns la atare supunere, asta poate detalia un psiholog…).


Am plecat destul de zăpăcit din biroul mai-marelui meu. Dar nu mă vaccinasem cu totul. Peste cîteva zile, scena se repetă, iar reacţia mea este identică. Stau şi încasez, încă uluit.
De data asta, la execuţie ia parte şi distinsa doamnă Filitti. Nici un intru bine şi femeia explodează: “Domnule Ordean, oi fi eu bătrînă şi urîtă, da’ proastă nu sunt!”
Mi-a luat ceva timp, dar apoi verdictul mei interior a fost că bătrîna din faţa mea e dusă binişor… Cum, vorbele mele sînt prea dure faţă de acest onorabil stîlp al elenismului din România? Păi uitaţi-vă şi dvs. la afirmaţia cu italice de mai sus. Cele trei posturi sînt tot atîtea pumnale care o fac pe venerabila femeie să nu mai judece bine. Două din ele şi le acceptă, deşi ceea ce nu spune dînsa este că totuşi nu îi fac mare plăcere, că e departe de atitudinea unui Diogene împăcat cu hibele sale. Ea le spune prima, ca să nu i le spună celălalt. Astfel se protejează psihologic interiorul acestui om. Apoi, ultima afirmaţie este doar aparent semn că dînsa se crede o minte strălucită. Însăşi faptul că reacţionează atît de amarnic este semn că al contrariului.
Imaginaţi-vă aici cum ar reacţiona în atare problemă un om normal… Va spun eu: “Păi avem hiba asta, hai să vedem cum o dregem…!” Eventual impreuna cu o invitatie in aceeasi seara la o bere, daca tot am afcut o treaba minunata impreuna.

Daţi-mi voie să îmi dau tot eu cu părerea asupra realelor probleme ale Doamnei, care era acul – cum ar spune filozoful francez Alain –, ce anume detonase un butoi cu pulbere adunată în cu totul alte vremi (mi-o pot imagina pe adolescenta Filitti, cum era privită şi cum reacţiona… Şi, în consecinţă, pot pricepe cum a adunat prea plinul de azi.).
Întîia tragedie era că o contactasem pe Paula Scalcău, şefa filialei din Severin. Că de ce lucrez peste capul lor (cam ţipau amîndoi, Filitti şi Zisopol), că carevasăzică bag fitile (expresia îmi aparţine), că lucrez pe la spate onor conducerea. Însă deja vă devine familiar stilul Vine sfîrşitul lumii! – chiar dacă pe moment nu mai daţi atenţiei păienjenişului pe care oameni precum cei doi îl produc necontenit.
Eu am colaborat cu Paula la două cărţi, apoi la articole pentru revistă şi o ştiu perfecţionistă. O doare cînd scapă în materialele ei o mică eroare (o fi avut parte de educatori precum cei doi amintiţi mai sus…). Că îi trec astfel printre degete altele mai mari, aia e partea doua, şi n-are decît să se supere că o zic aici. Deci eu i-am trimis pasajul privind filiala ei, însoţit de menţiunea “Aruncă te rog un ochi aici. Simt că ar prinde bine”. Am mesajul si azi. Eee, ăsta era actu’ de trădare ce nu se mai pomenise în sistemul nostru solar!
Îmi veţi spune că Filitti produsese un text perfect, la adresa căruia o modificare neînsemnată era maximă jignire. Da’ de unde!.. Cînd va ieşi revista, o să găsiţi destule aiureli în textul românesc. Şi aceasta pentru că un mare elenist – să presupunem că şi azi – poate fi minat de destule lucruri pentru a nu mai avea puterea să se concentreze… Ori chef de munca. Bineînţeles insa ca, pentru a nu-şi recunoaşte slăbiciunea (vezi vorba răcnită de “Proastă nu sunt!”), va căuta un ţap ispăşitor.

Dragii mei, în medii normal, fierea distinsei Kiria nu poate ieşi fără vreo sancţiune mai mult sau mai puţin fizică. Are nevoie în consecinţă de un clopot de sticlă. I l-a asigurat domnul preşedinte interimar al UER, Dragoş Gabriel Zisopol. Pardon, doctor inginer DGZ. De aceea se adună asemenea oameni. Toegether they’re strong!. Împreună.şansele de reuşită sînt mai mari. Reuşită în ce domeniu? Păi în a căsăpi pe un altul. Nici nu mai contează că nu e cel care i-a deformat pe ei cîndva, esenţial este să defuleze insuportabila stare.

O paranteză.
Mediul pe care îl caută toată viaţa asemenea oameni este cel format din – vorba oaspeţilor de la Depeche Mode – masters and servants. Ei fiind bineînţeles din prima categorie. La Uniune, la sediul central, în momentul acesta procesul se cristalizează… În ce priveşte provincia, intuiesc un proces aparte, dar vizînd în mare aceeaşi gen de ierarhie…


Revin la reproşurile privind lucrul la revistă. Fu prin martie-aprilie anul acesta.
Şi al doilea reproş este lesne decriptabil, se poate vedea care e masca, si care ii e fondul...

Pe un spaţiu liber, eu pusesem mesajul Andreei Sarcos, o fetiţă de 12 ani care cîştigase un concurs de desen în Grecia. Despre isprava fetei se menţiona în textul aprobat de Filitti. Eu adăugasem (am arătat ce şi cum) un citat din Andreea, venit pe calea unui material gen Ştire, pentru site UER.
Explozie! Că e un fleac, că dăm toate prostiile unor copii…

Eee, uite că mi se mai aprinse o lampă! Deci, pe lîngă categoria bărbaţilor cît de cît dezinvolţi, nesupuşi, doamna Filitti are o rană şi la adresa foarte tinerelor fete. Şi mintea mea cea a proastă mi-a dat şi răspunsul: intelectuala noastră era astronomic de invidioasă pe Andreea, perntru că nu avusese parte de deliciile acelei vîrste. De normal, adică. Îmi şi pot imagina cum arăta dna GF atunci, cum arăta educaţia care a împiedicat-o să fie un copil fie şi măcar în parte liber.
Iar azi se descarcă pe norocoşi. Bineînţeles nu o face curajos, în spaţiu liber, ci într-un mediu creat de un seamăn ajuns la frîiele unei conlucrări omeneşti.


Mi-a mai reproşat (vă aminteste treaba asta de întocmirea de dosare, pe vremuri?) că am refuzat să-mi trec numele pe a doua carte a Paulei Scalcău, întrucît nu mă reprezintă. Şi să te ţii acuze că am vrut să-mi impun astfel în mod criminal punctul de vedere (între altele, mi s-a părut exagerat un first line al paragrafului de 1,27 cm), că posed orgoliu şamd.
Intram dragii mei aici în domeniul lui Ce la altul nu-ţi place şi condamni,… fă tu!. Peste numai cîteva zile, uitînd că plecase acasă cu un print care nu avea cum să cuprindă eliminarea citatului Andreea Sarcos…… (ar fie explodat dacă îndrăzneam să-i solicit cinci minute pînă retipăresc… Şi acum pricep eu ce şi cum. Femeia e descendentă de mitropolit. Şi-i absolut normal ca, în faţa senzaţiei de nimicnicie pe acest pămînt, să te refugiezi în spatele ideii că de fapt tu eşti mare, ca esti urmasa de rang serenissim, ca numai o soartă potrivnică a făcut ca… Altfel nu-mi pot explica atitudinea asta de boier dur şi tîfnos totodată).

…. Deci, explodează din nou. Eram în biroul colegei redactor, Mariana Ruse. De fapt Filitti făcuse prima criză acasă. De ce sînt sigur de asta? Pentru că nu mai corectase nimic, dincolo de paginile 4-9 (din 40)! Aşa zisa mea eroare (vezi menţiunea de mai sus, cu printul…) o scutise de efort. Bineînţeles nu şi-a pus problema ce sistem nervos are ea, de aşa ceva o scoate de pe linie… Nu! Ba scăpase şi de colaborarea la revistă, după cum ne-a anunţat atunci (şi pînă am fost dat eu afară, acum cîteva zile, nu a revenit).
Criza amintita mai sus, a doua cronologic, o copia pe prima. Caci totul se desfasurase sub semnul aceleiasi marturisiri de credinţă, aceea cu “Sunt bătrînă, sunt urîtă, dar proastă nu sunt în nici un caz…!”


Că veni vorba, am o opinie despre priceperea în facerea unei reviste a doamnei Filitti. Am arătat că venea din An în Paşte la noi – contribuţia sa fiind la elaborarea acelui sumar de rubrici, apoi în trimiterea/recomandarea de materiale. Producţiile domniei sale poartă inevitabil însă amprenta domeniul de origine, acela al cărţii. Dincolo de restricţiile de spaţiu, dînsa nu mi-a părut să aibă în vedere că un periodic reprezintă totuşi altceva. Că dacă îi turui cititorului ca în carte, s-ar putea să treacă la altă publicaţie – mai ales în epoca “Click!”.
În acelaşi timp, materialele sugerate/scrise de ea priveau o epocă destul de prăfuită (întîmplător domeniul său de activitate), cu şanse discutabile de a trezi interesul, mai ales dacă veneau în volum mare.
Trec peste faptul că unele rubrici au rămas neacoperite chiar de către aceea care le gîndise. Cireaşa pe tort a fost pusă de rubrica “De vorbă cu cititorii”. Mie unuia, iertat să fiu, asta mi-a mirosit urgent a anii ’60. Acolo urma să postăm reacţii de la cititori. “Dacă nu vin, inventăm noi unele..” a spus aceea care, sînt ferm convins, în timpul liber este – asemenea dlui DGZ – mare suporter al ideii de corectitudine… Dar aşa e de cînd lumea… O epocă este mult influenţată (a se citi frînată) de cei care nu se recunosc în ea şi, în consecinţă, încearcă să o tragă spre spiritul demodat care îi animă pe ei…
Citatul aflat nu mult mai sus se leaga frateste - ca semn al laudatului profesionalism - cu unul al Presedintelui. "Daca eu iti cer sa facir evista patrata, o faci patrata! Daca iti cer s-o faci cubica, o faci cubica!"
In paralel, fiti atent la un anume articol din revista ce-i pe iesite... Sa te tii acolo politete la adresa grecilor... DGZ va fi fost insa atent la despartirea in silabe...


Şi uite-aşa ajungem la subiectul întîrzierii revistei de azi.
Numărul era proiectat pentru ianuarie-martie 2009. Au venit destul de greu materialele (repet, pe genul de filieră propus de dna Filitti). Pe urmă a fost plecat redactorul din ţară. 2-3 săptămîni. Cînd a sosit, nu putea să vină mai des de o dată pe săptămînă. Iar cînd s-a ivit, fură cele povestite.

După ce materialele petrecură 3-4 zile la designer, plecară la traducere. Aş minţi să spun că a mers foarte iute. Este stadiul la care Zisopol a optat pentru un număr ianuarie-februarie, urmînd ca în altul să tratăm despre sărbătoarea naţională a Greciei, 25 martie, cu ale ei festivităţi. Dă-i şi scoate, dă-i şi refă unele pagini.

Cam tot atunci soseşte şi imprimanta performantă.
Nu am cum să nu fac aici o paranteză. Calea pe care am priceput cum jonglează cu vorbele Zisopol (repet, spre aburirea dramatică a iobagului de pe mosie) a cuprins şi episodul tipărire prin forţe proprii a revistei Elpis. Nu a spus nimic, cine o va face – şi nu ştiu aici cît e timiditate, cît răutate şi cît dorinţă infantilă ca lucrurile să fie înfăptuite bătînd din palme. În paralel, vorbeşte mult despre profesionalism, despre profesionişti. Cum naiba poţi să devii peste noapte un bun specialist în uzina care este noua imprimantă, asta nu a spus. Trebuia să pricepem noi ce vrea şeful, chestie altminteri uzitată la aşa tip de conducători.

Aici mai intervine o mică trimitere. În momentul în care a început să-i pută tot, Zisopol a decretat şi o persoană la locul ei. “Mariana (Ruse) e singura persoană corectă de aici!”. Îmi vine şi să rîd şi să plîng amintindu-mi asta, în acelaşi timp! Credeţi că numita a avut viaţă cît de cît normală, în urma acestei minunate declaraţii? Aş! Şi asta vine în întîmpinarea ideii personale că acela care acceptă să-i devină preş (el asta vrea!) unui om ca Zisopol nu este măcar ocrotit, cum face o anumită categorie de şefii cu obedientii. Nu, pe acel preş ajung finalmente inclusiv producţii lichide aparte… Blamul crunt aşteaptă şi asemenea subalterni!

Eee, Marianei, pe lîngă cele ale revistei, i s-a dat şi centrala telefonică. Teodora nefiind subit bună de aşa ceva (nu insist asupra pretextelor). Sistema învăţării… unui oarecare animal să nu mănînce a continuat prin adăugarea sacinii de a tipări revista. Aceasta înseamnă, în condiţiile concedierii subsemnatului la 27 mai punct: prepress (sau cel puţin verificare deloc simpla), imprimare, îndoire, capsare, tăiere şi naiba ştie ce o mai fi.
Chestia asta cu (biata) Mariana şi cu Teodora mă duce cu mintea la o treabă… Nu-s omul care să ridice pumnul la ale defunctului regim comunist – deşi m-am potrivit cu el, bănuiţi, ca sarea în ochi. Dar aici văz că dl deputat doctor inginer preia din cele roşii (sociologic, psihologic nu ar fi deloc de mirare, la o adică…), nu doar povestea dosarelor, nu doar jonglatul lor tragic, ci şi îndepărtarea celor care ar putea constitui memoria vie a locului. Cunoaşteti termenul, probabil. Se întîmplă ca subsemnatul (chiar şi fără o prezenţă îndelungată în UER) şi Teodora să aibă idee de ce fu pe acolo, şi implicit să se constituie în instrumente de comparaţie… Pare o aiureală, dar în istorie categoria fie şi restrînsă a dictatorilor ţine morţiş s-o aibă sub control.
Completez aici în fugă că metodele…comuniste ale amicului Dragoş cuprind şi arta folosirii (asta include şi încurajarea, dacă nu obligarea…) delaţiunii. Voi reveni cu alt prilej.


Aşa fu cu întîrzierea revistei!...
Acum, că eu nu-s pe-acolo, garantez că voi fi ţapul ispăşitor. Insa de-abia aştept să văd ce iese din mîinile nemijlocite ale dlui Zisopol!
Şi aici îi e mica problemă, soră bună cu fenomenul Războiul lumilor, de care pomeneam la un moment dat.
Ia să ne uităm în jur să vedem ce vrea numitul. Cum e cu Mariana, am vorbit – decît aşa simpatie a superiorului, mai bine deloc! În preajma deputatului apare uneori un asistent, de la Universitatea ploieşteană probabil. Mi-a atras atenţia vadita devitalizare psihică a acestuia. Din anturajul preşedintelui mi-au sarit in ochi alte persoane, capabile să stea patru ore pe o canapea aproape fără să mişte. Asta da, deciuplină (G. Brătescu dixit, în "Moş Teacă")!
O socoteală elementară mă face să afirm că asemenea tip uman va fi identificat/adus şi pus la treabă… Dacă nu cumva va fi repetat sistemul Mariana, zis şi jetabil. Cît va ţine sistemul, e de văzut… Recunosc, poate rezista mult, căci şi aici nu mor caii cînd vor cîinii. Va rezista, insa produsul muncii va fi unul hilar -tipul hiperdisciplinat prin definiţie are amputat organul iniţiativei – lipsă care i se trage din criticile repetate la adresa gesturilor sale, a fiinţei sale…


Esenţială este în continuare atitudinea filialelor. Am întrebat pe cineva în temă cum e cu acestea. Mi s-a răspuns: “Aaaa, păi acolo e mai multă strîmtorare financiară decît ai bănui… Un salariu de puţine milioane face minuni acolo…”.
La aceasta, pot fi adăugate şi efectele plasei Zisopol de care vorbeam. Cred că va acţiona în mai mare măsură frica. Omul e (dincolo de aparenţe) dur, ba şi deputat. La insul de rînd din provincie asta contează din plin. La un tip versat precum Ziso, va fi un fleac să convingă vreun reticent că şi-a găsit doar el, provincialu’, să fie mai breaz. Nu se uită la mulţimea de colegi care îl apreciază pe Preşedinte?! Dacă acela insistă, există varianta unui computer mai bun, ca să fiu elegant în exprimare. Oricum ar fi, găseşte Dl. Dr. Ing. soluţii – tenacitatea uluitoare fiind ultimul lucru pe care să i-l contest.


Oameni buni, închei un pic pesimist.
Există mari şanse ca Zisopol să facă din UER o feudă sinistră. Asta în condiţiile în care de cînd lumea Casandrele vorbiră în gol… Mai ales in spatiul grecesc.



Mircea Ordean

pînă la jumătatea lui iunie în concediu,
apoi 15 zile lucrătoare (preavizul…) în Wolfschanze… Vizuina lupului. Lupul fiind un dictator imprevizibil si aici, si in Bavaria...
Ştiţi vreun loc de veci ieftin? Sper totusi sa scap cu viata…

Mesaj 2

Stimate domnule Zisopol / Dragos,


Sint o Balanta cu mintea in nori. In consecinta, meditam brusc in seara asta la ceva.
Tu esti genul omului care cade pe spate la oameni. Este de ajuns sa apara o Filitti ori mai stiu eu cine (nu dau nume ca sa nu te iriti prea devreme) si esti precum dascalii lui Catzavencu - ai cazut in maxima admiratie (si tot pe atit de neverificata).

Intimplator la un pol opus, io-s omul citatelor.
Imi place acela, parca din vechea Grecie, ca-i sanatos sa nu iriti niciodata degeaba vreun om, oricit de mititel ti-ar parea.
Cei de la poale de Carpati au tradus treaba asta prin ceva legat de buturuga mica...


Stiu, matale esti dipotat, sef de Uniune - iar eu un neica-nimeni, un om nesigur ca-si va gasi un serviciu in urmatoarele 6-12 luni.
Ma voi stradui insa, pe cit ma va duce mintea mea cea proasta (am citat din Alex. Paleologu) sa te rasplatesc nitelush pentru tratamentul adresat neabsolventului de studii superioare care s-a intimplat sa-ti fie prin preajma in ultimele noua luni... (honni soit...).


/…/ Esti obisnuit sa lovesti doar pe acela care, precum o victima a unui paianjen, ai palit-o cu surpriza ta, ai imobilizat-o, iar apoi i-ai facut masura curajului de exceptie ce anima pe-ai ca tine...
Ai luptat vreodata fatza in fatza cu cineva?
Eu nu-s perfect, am multime de hibe - dar am senzatia ca nu esti obisnuit cu asa ceva, cu a lupta deschis, egal cu cineva... Imi statea pe limba sa te intreb in ultimele saptamini: "Mon cher Dragos, daca de la tribuna Parlamentului dai de un adversar ca mine, de pe picior de egalitate, explica-mi si mie cum te descurci? Mai ales daca acel preopinent are idee in virtutea caror principii si reguli interioare functionezi..."

Ma mai intreb ceva...
De ce, ahtiat dupa putere si a umili fiind, nu ai facut cariera la partidele clasice?
Raspunsul il am, ca psiholog ratat ce ma aflu, dar nu ti-l dau aici.


/…/

Dragos, de cite ori vei deschide gura in public, avind in vedere ca nu ai cum s-o faci mai breaz decit in mesajul de 25 martie (un monument de limbaj de lemn plus ipocrizie - aia cu toleranta fu epocala!...), pe unde o razbi ea in media o sa-mi dau si eu cu parerea...
Cum, io scriu prostii? Nu cred. Altminteri nu ai fi vrut sa scapi urgent de mine de la Uniune...

Ca veni vorba de a scapa...
Stii cum arata discutia intre doi adolescenti oarecari si altii, intr-o tabara din Grecia, legat de ce va face tatal lor cind va ajunge la cirma Uniunii?
La vremea aceea, prin septembrie anul trecut, am luat-o drept oarecare descarcare juvenila, din categoria "Te spun lu' tata...". Ulterior m-am convins ca aia iti fu tactica din primul moment al sosirii in Alecsandri, cu sceptrul picat in mina. Nu am fost eu sau altul de vina - matale aveai ideea pamintului pirjolit demult in minte...


In acelasi context... Mon cher Dragos, ti-a placut - bineinteles din pozitia paianjenului veninos care si-a imobilizat deja victima - sa uzezi de mijloacele cutare si cutare... Nu pari sa fi obisnuit (cel putin la maturitate) sa iti fie aplicate si tie. Acest ochi atent la ce ai facut si ce faci, de pilda (eu nu-mi bat capul cu alte vrajeli, cum ai obiceiul si asupra carora voi reveni pe larg, intr-un mod care sa elimine orice idee de calomnie - crede-ma ca posed inteligenta pentru a executa asa ceva!)...

/…/


Ma astept la cele mai violente masuri contra subsemnatului, chit ca ma aflu in lichidare de la onor Uniunea Elena...
Asta e, a trebuit sa iau legatura cu un birou oarecare ce protejeaza salariatii de angajatorii abuzivi...
Zici că joc la cacialma?
Asa o fi...



Mircea Ordean

PS
Sint suficient de experimentat ca sa nu ma astept la vreo revolta contra ta in Uniune, din aste biete zise. Este insa o treaba de biata aritmetica: la primul clinci pe care il vei avea cu cineva, acela se va folosi de armele pe care eu le sadesc contre vous aici...
Repet, acesta este doar primul mesaj.
In viitoarele, voi argumenta parerea-mi despre cine esti si ce vrei dela viata.
Cum ai facut de pilda praf revista Elpis, avind insa - curajos - grija sa dai vina pe altii...
Cum distrugi tot, cum tzii sa faci presh pe oricine, sa umilesti crunt acele victime prinse in plasa unui Scorpion care putea lua si lucruri mai bune din portofoliul amintitei zodii (treaba e valabila si la distinsul domn H., de felu-i de la malu' marii).

Stimaţi foşti colegi (în calitate de salariaţi) şi actuali colegi (decurgînd din calitatea mea de filoelen aderent la filiala UER Bucureşti),


Da, sînt doar un filoelen.
Posedînd poate o fărîmă de Byron, m-a atras Grecia, ideea elinicităţii. Drept dovadă dau materialele existente la rubrica „Universul Grec” de pe siteul Uniunii. Cititi-le, priviti-le si opinati asupra lor.
Nu am fost plătit să le fac. Răposatul Fotopolos mi-a dat în sarcină să postez pe siteul Uniunii ştiri. Şi atît. Din proprie iniţiativă, am cercetat, a studiat, am scris articole, am alăturat fotografii – şi au rezultat acele materiale.
M-am străduit ca ele să intereseze cititorul (obsesie a mea şi cît m-am ocupat de revista Elpis). Să informeze, în condţiile în care mulţi oameni, chiar de sub Olimp de origine, nu cunosc mare lucru despre ţara lor de origine, în cel mai bun caz clişee.
Am vrut totodată ca acele materiale, ca ceea ce ieşea din pana mea să fie cît mai echilibrat. Nici desuet, nici avangardist. Nici de patriotism fals, dar nici de căutător cu orice preţ al defectelor unui popor.

Toate acestea au dus la paginile de informare culturală sau politică existente azi în rubrica „Universul grec”.
Acestea si înfăţişarea grafică a revistei Elpis (plus unele materiale semnate de mine) constituie cartea mea de vizită.

Realizez revista Elpis din 2004. Trei ani în calitate de colaborator. Drept dovadă a faptului că regretatul Sotiris Fotopolos a fost mulţumit de munca mea este mărirea de salariu din 2004, precum şi faptul că în 2007 m-a adus în calitate de angajat permanent al Uniunii Elene, la sediul din Bucureşti. Eram responsabil cu tehnoredactarea / designul revistei Elpis, cît şi cu ceea ce poate fi numită bucătăria siteului.
Nu am suferit sancţiuni din partea conducerii Uniunii. Dimpotrivă. Între altele, preşedintel Fotopolos a insistat să emrg cu fiul meu minor în Grecia. Am mers, în vara anului trecut, şi de atunci sînt îndrăgostit de această ţară. Despre impresiile mele din acest fermecător drum, vezi materialul aferent de pe acelasi site.

M-am straduit ca revista să arate mai bine, să fie mai interesantă de la un număr la altul. M-am străduit, ca unul care venea din cel mai important trust publicistic al ţării, să aplic aici multe dintre lucrurile învăţate la Publimedia. Am căutat fotografii, am mers cu aparatul propriu de fotografiat în căutare de imagini, cum ar fi cele ale Bisericii elene din Capitală. Că veni vorba, la articole din revista ce urmează să iasă am mers cu al meu HP să fotografiez instituţii precum Institul de Istorie Iorga ori strada Lucaci din Bucureşti. La care se făcea trimitere în articolul despre Ariadna Camariano-Cioran.

Despre munca mea în Uniune, despre ceea ce se cheamă pompos caracter – întrebaţi colegi de la sediul Uniunii, întrebaţi preşedinţi de filiale. Întrebaţi pe cei de la biroul de presă elen din Bucureşti, cu care am colaborat.


De aproape un an însă, s-au grămădit nori puţin spus negri deasupra neînsemnatei mele fiinţe. Mai exact din momentul dispariţiei celui care a refondat UER, la 1990. Într-un crescendo pot spune sinistru, s-a ajuns să-mi fie imputate cele mai mari păcate posibile. Deodată am devenit depozitarul Răului pe pămînt. Deodată ceea ce fac eu la Uniune nu e bun de nimic. Iar eu, o Balanţă altminteri la locul ei, nu am altă treabă decît să jignesc şi să îndepărtez de Uniune oamenii de valoare. Eu probabil ţin şi revista pe lunile ianuarie-februarie să nu fi apărut nici în ziua de azi. Hotărît lucru, viaţa bate filmul!
Totul a culminat cu o decizie a celor în drept (din 27 mai a.c.) , în urma căreia veniturile mele urmau să scadă la o treime. Cu 2 milioane mai mult decît ajutorul de şomaj. Cei cu experienţă dintre dumneavoastră ghicesc cu uşurinţă dedesubturile gestului...

Vă imaginaţi care a fost opţiunea mea.



Dragi colegi,
Consider că, legat de cele de mai sus, s-a comis o mare nedreptate.
Bineînţeles că nu e cazul de mers cu nuiaua într-un cabinet mai luxos din strada Alecsandri. Mă voi descărca însă şi eu cum pot, ca unul nedoritor să capete vreun ulcer ori vreo boală de piele din asemenea injustiţie.
Cum, pe această criză economică, mă aşteaptă ceva luni bune pînă îmi voi găsi un loc de muncă, m-am gîndit să nu-mi pierd antrenamentul minţii, al condeiului şi să trec pe hîrtie nişte impresii decurgînd din prezenţa mea vreme de mai mulţi ani la sediul UER. Din experienţele cu unii oameni de aici. Sper să nu-mi purtaţi pică descoperind, din cînd în cînd, asemenea reflecţii în Inbox-ul dumneavoastră...


Sînt mari şanse să nu vă plictisească. Să fie instructive.
Iar ştiinţa înseamnă putere... Este mare lucru să ştii din timp ce te poţi aştepta de la un om. Eu n-am ştiut, şi în general mulţi intre colegii mei s-au luat după aparenţe. Încerc să-i ajut pe alţii să vadă dincolo de aceste aparenţe...


E posibil sa bat cimpii, e posibil sa nu o fac... Nu uitati ca Grecia este spatiul de unde vine termenul de Casandra. O cetate infloritoare nu a crezut spusele acesteia...


Inchei cu o butada pe care politicienii experimentati o ţin la loc de cinste.
Dupa ce a preluat postul de presedinte al Statelor Unite (in urma asasinarii lui JF Kennedy, 1963), Lyndon B. Johnson l-a pastrat in post pe John Egdar Hoover, director al FBI. Acesa din urma era in post de peste 30 de ani si vadise un caracter nu tocmai comod predecesorilor la Casa Alba. Intrebat de ce procedeaza astfel, placidul Johnson a raspuns: "Prefer sa-l am la mine in cort scuipind afara, decit afara scuipind inauntru...".




Mircea Ordean
fost designer revista „Elpis” si responsabil site UER


Completare
Era să-i dau titlul “S… sans frontieres”, cuvintul incomplet fiind ceva care aduce cu romanescul salata.

Am deja ceva reactii la materialul de mai sus.
Un bucurestean e mai-mai convins ca-s montat de altii (şi de aceea nu am acceptat să spăl rufele în familie – de parcă Zisopol s-a gîndit vreos ecundă la aşa ceva…).
Domnule, nu.s montat de nimeni, e vorba doar de un interior naiv care reacţionează extrem de vehement la încălcarea unor idei de care cei mari din jur fac altminteri are caz… De aici tootă tevatura…

Hai să-ţi dau un exemplu, concitadinule…
Încîntat că a găsit arma curăţeniei, preşedintele (nu mai e interimar? A fost confirmat de vreun Congres?) ne-a plimbat pe sub nas ideea că vom da concurs, noi incompetenţii, pe posturile pe care le ocupam în acel moment.
În ticăloşia mea de azi, miros aici două lucruri. Că el însuşi, Zisopol, e speriat de ideea că ar putea da un examen real pe ceea ce ocupa azi… Apoi, că asta îi va fi ţinut în trecut cu alţii (cum scrie o carte recentă despre personalităţile dificile, şefii slabi ştiu, de fapt, că sînt slabi…).
Nu ştiu cum a ţinut la colegi din jur, dar eu nu m-am ambalat prea tare. Eram stăpîn atît pe meserie, cît şi pe cele colaterale… M-am temut însă de lipsa de scrupule a examinatorului – căci mă puteam astepta să facă parte din comisie el şi vreo doi obedienţi…
În fine. A mirosit însă şi el, Marele Grec, că nu ţine pe acea cale… Pînă în ultimul moment a ţinut însă cu placa asta. Chiar şi în dimineaţa Execuţiei.
El a avut hîrtia de cvasiconcediere (am explicat ce şi cum) încă de pe 26 mai. Un om normal, în situaţia asta (care la rîndu-i ţine de dificultatea găsirii un post azi în România), şi-ar fi zis că ajunge un ciocan la un car de oale… Blîndul preşedinte a venit precum Panzerul, doar-doar l-o vedea pe interlocutor umilit şi făcut pe el.
La un ceas sau două, fui chemat din nou în biroul său. Acolo mai erau Anton Hiropedi (fu adorabilă, cîndva, iritarea acestuia: “De ce îi spui lui Zisopol preşedinte? Toţi sîntem preşedinţi aici!” – adică şefii de filiale) şi un om pe care îl vedeam prima oară. E vorba de Caracaş, de la Ploieşti, dacă am reţinut eu exact din alte situaţii.
Şi re-ajung la chestia cu naivitatea. Acesta din urmă mi s-a părut un om la locul lui. Şi-am fost încîntat că locul nu-i contaminat totuşi complet! Respectivul Caracaş mi-a spus că au venit vremuri grele pentru Uniune, şi că sînt nevoiţi a umbla la salariu… (vezi hîrtia Comitetului). Nu mi-a dat prin cap să întreb dacă aşa ceva se mai aplică şi altcuiva – dar oricum nu era locul.
Între altele s-a zis că Art Director-ul e o poziţie de conducere – deci eu, ca neposesor mai ales de studii superioare – nu aveam faţă de aşa ceva. Mă bucur însă că toţi trei au învăţat ulterior cum e cu buturuga mică şi neşcolită cu patalama…
Numitul Caracaş cel la locul lui a încheiat că îmi va parveni o hîrtie cu noile post şi salariu, pe care le pot accepta sau ba. Am plecat aproape încîntat, închipuindu-mi că voi avea parte de un salariu omenesc.
Acelaşi ploieştean ştia în momentul iniţial care e suma de batjocură ce-mi era oferită de sanchi. Adică pentru un om care făcea între altele prelucrare digitală de fotografii, 6 milioane şi cam jumătate. Cu un milion şi ceva peste ajutorul de şomaj, adică. A acceptat însă acel om aparent la locul lui să joace acest teatru de salata (ca sa nu dau expresia in franceză…).
Pe timpul discursului lui Caracaş, minune mare! Fraţii Zisopol şi Hiropedi îşi fereau în draci privirea! Zău că era un spectacol, chit că mi se oferea pe eşafod. De unde îmi dau seama că nu am greşit cînd am spus, altundeva, că oamenii ăştia nu ştiu să discute de pe picior de egalitate cu cineva. Trebuie să fie ei sus de tot şi dacă se poate umilind.
Închei adresînd un salut călduros domnului care a jucat rolul cozii de topor în acea discuţie, dorindu-i o carieră îndelungată în ţara unde boşii se schimbă, dar anumite atitudini ba (citatul e mai frust şi-i parcă al lui N.D. Cocea).